Rafael Nadal – Novak Djokovic este finala din sferturi, meciul care va marca, indiferent de rezultat, istoria tenisului.
“Sfertul de vis” este un meci care nu garantează în niciun fel învingătorului titlul. Din contră – cu alte două meciuri în perspectivă pentru învingător și nume precum Murray – invincibil pe teren pe zgură în 2015, Ferrer – ultra-maratonistul de serviciu iar apoi Wawwrinka sau Tsonga în viitorul puțin mai îndepărtat, riscă să îi lase pe ambii combatanți de miercuri, de pe Philippe Chatrier Court, fără trofeu – dacă duelul va semăna cu ceea ce s-a întâmplat în semifinala din 2013. Chiar și cu această incertitudine asupra destinației finale a Cupei Mușchetarilor, așteptările legate de acest meci depășesc net orice alt posibil duel din tenisul anului 2015. Feminin sau masculin.
Este un fel de Mayweather – Pacquiao, un meci care împarte lumea sportului alb. În două? Greu de spus, pentru că Nadal are, la prima vedere, mult mai mulți fani pe plan mondial (14,272,642 likeri pe Facebook, față de 5,642,613 – aproape triplu; 7,96 milioane de urmăritori pe Twitter, față de 4,18 milioane – aproape dublu), iar Spania are o populație de vreo șase ori și jumătate mai mare decât Serbia. Se vorbește însă despre continuarea unei povești parcă fără de sfârșit scrise de Rafael Nadal sau de introducerea unei noi ordini, prin succesul lui Djokovic. Simpla victorie în acest meci va da acest verdict, înainte de finala de duminică.
ProSport vă prezintă într-un serial cu două părți, de ce tenisul are nevoie de victoria fiecăruia dintre cei doi protagoniști, care totuși se exclud reciproc. Și începem cu “Regele Parisului”. “Regele Zgurii” și omul căruia fani și jurnaliști deopotrivă i-au spus de nenumărate ori Rafa Garros.
3-6, 7-5, 6-2, 6-4 a fost scorul finalei de la Roland Garros 2014 dintre Nadal – Djokovic. 7 finale de Grand Slam au avut ca ultim act un duel Nadal – Djokovic. Nadal și-a adjudecat 4 finale, 2 dintre ele la Roland Garros. 43 de meciuri au jucat unul împotriva celuilalt Nadal și Djokovic; nicio altă rivalitate, în Era Open, nu și-a consumat atâtea episoade. Tenismenul născut în Manacor conduce în acest moment cu 23-20. 6 dueluri Nadal – Djokovic s-au consumat până în 2015 la Roland Garros: în primul, sârbul nu a rezistat pe teren până la final, abandonând când ibericul conducea la seturi, 2-0 (2006). Următoarele două partide s-au terminat în minimum de seturi, însă apoi, Djokovic a redus diferența.
Miercuri, atunci când puștiul ajuns în premieră pe tabloul de la Roland Garros în 2005, cu pantaloni până la genunchi, maiou verzuliu, mușchi de războinic, plete-n vânt și un zâmbet timid, ascuns ore în șir în spatele unei măști opace de încrâncenare, împlinește 29 de ani – este ziua în care tenisul trebuie să țină cu Nadal în meciul anului. Din cel puțin patru motive.
1. Nevoia de “zgurism”. Tenisul are nevoie de victoria lui Nadal, pentru ca jocul pe zgură să nu se transforme într-un joc de hard doar cu șosetele murdare. De ani buni, sportul alb suspină după duelurile de pe iarbă din vremea romantică a tenisului, cu serviciu urmat de voleu, venire la plasă, un plojon marca Becker, un schimb de ping-pong la fileu. Iarba a devenit lentă, Centralul de la All England arată la final de turneu ca un teren de zgură fără atâta praf. Federer este încă perceput ca ultimul exponent al acestei ere, grație reverului său și dominației impuse la Wimbledon. Tenis pe iarbă, clasic, nu se mai juca dinainte de 2008 – anul în care Nadal îl învingea pe Federer pentru prima dată pe suprafața favorită a elvețianului. Totuși, sentința că jocul pe iarbă nu va mai fi niciodată la fel a venit atunci. În 2009, Rafael Nadal îl întâlnea pe Novak Djokovic în finala turneului de la Monte Carlo. Spaniolul triumfa, se prăbușea pe spate pe zgură, iar rezultatul a fost o inimă spectaculoasă pe tricoul său. O Inimă de zgură.
Tenisul a pierdut deja o suprafață cu specificul ei aparte. În anul în care Nadal debuta la Paris, zgura era o suprafață care își avea specialiștii clari. Campionii care câștigau doar pe zgură și care mai-mai că evitau toate celelalte suprafețe. Sau nu făceau față departe de cărămiziul lent. În 2015, jocul pe zgură s-a schimbat. Djokovic, cu încăpățânarea sa de a sta lipit de linia de fund, cu loviturile sale mult mai plate, înseamnă triumful jocului de hard pe suprafața roșie. Finala de la Roma, câștigată 6-4, 6-3 în fața lui Federer a arătat dramatic pentru un fan al tenisului pe zgură: patru schimburi de mingi de peste nouă lovituri în întreg primul set! În setul doi, numărul a crescut: cu o unitate! Cei mai buni doi jucători ai lumii au desființat în acel meci “zgurismul”. Și nu pentru că ar fi incapabili să-l susțină. Tenisul pe zgură, clasic, înseamnă raliuri cu schimburi de mingi cu câte două cifre în față. În puncte consecutive. Și arta de a patina. La ediția din 2015 a Roland Garros-ului, comentatorii de limbă engleză au rostit de prea multe ori la meciurile fetelor: “încă o jucătoare care nu patinează deloc”. La masculin, tendința este mai lentă, pentru că Djokovic nu poate fi acuzat că nu știe tainele “sliding”-ului – o face până și pe hard. Dar într-o altă logică. Totuși, și în ATP, jocul pe zgură tipic, pierde teren și în ritmul acesta, va deveni istorie, exact ca frumosul joc pe iarbă.
Iată un fragment dintr-o analiză interesantă postată de cititorul ProSport Toma, în secțiunea de comentarii la finalul primei săptămîni a Roland Garros-ului: “În altă ordine de idei, acest turneu de la Paris scoate după o primă săptămînă de concurs o tendință clară: pătrunderea tot mai adânc în fazele superioare ale tenisului rapid, puternic de tip hitter în detrimentul zgurismului, mai lent, mai artistic, mai pusheristic. Se pierde astfel, ușor, perioada romantismului, feminitatea în tenisul fetelor și se accentuează forța, mai mult de tip masculin.
Nadal este Regele Zgurii și reprezintă dominația unui stil, chiar dacă și el și-a schimbat în timp ritmul de joc, chiar dacă Nadal al începutului de sezon roșu 2015 nu mai rezista în raliu la fel de mult, iar tenismenul care se apropie de 30 de ani nu mai aleargă cu fruntea atât de aplecată asupra zgurii, dispus parcă să și aterizeze cu fruntea în praful roșu, dacă jocul o cere, așa cum îl vedem într-un filmuleț-remember al finalei din 2006 postat de organizatorii turneului de la Roland Garros. La Paris, îl revedem totuși pe zguristul Nadal.
Direcția sportului, modelul de urmat de noua generație, este dată de cei din față, după cum puncta Chris Evert, referindu-se la moștenirea Serenei Williams și faptul că peste două decade, tenisul ei încă va fi jucat peste tot, pentru că fetițele văd că aceasta încă are succes. Nadal a schimbat fața tenisului, dar Djokovic o poate face din nou: în tranziție, reperele jocului de zgură riscă să se piardă, pentru că degeaba își rup plămânii, genunchii și mușchii jucătorii în Challenger-uri și turnee de câteva sute de euro în spiritul zgurismului clasic. Sau chiar jucătorii de Top 50.
Nadal este Regele Zgurii și reprezintă dominația unui stil, chiar dacă și el și-a schimbat în timp ritmul de joc, chiar dacă Nadal al începutului de sezon roșu 2015 nu mai rezista în raliu la fel de mult, iar tenismenul care se apropie de 30 de ani nu mai aleargă cu fruntea atât de aplecată asupra zgurii, dispus parcă să și aterizeze cu fruntea în praful roșu, dacă jocul o cere, așa cum îl vedem într-un filmuleț-remember al finalei din 2006 postat de organizatorii turneului de la Roland Garros. La Paris, îl revedem totuși pe zguristul Nadal.
Source link
